Traiesc in conditii greu de imaginat – in case din lut, balegar si urina de vite, fara apa, ingraditi de multe obiceiuri chinuitoare pentru orice european... Dar sunt fericiti asa si lupta sa-si pastreze traditiile

E imposibil sa gasesti un om care le are pe toate, dar e mai usor sa gasesti unul care se bucura de ceea ce are” – e unul din proverbele prin care intelepciunea stramosilor guverneaza inca viata triburilor masai. Cuvantul batranilor e litera de lege in aceste comunitati uitate de civilizatie si toata lumea, de la mic la mare, il respecta neconditionat. E si normal sa fie asa, viata pe continentul african e oricum dura si probabil ca supravietuirea triburilor n-ar fi fost imposibila altminteri. O excursie pe acest continent e o adevarata lectie de viata. Care pentru mine a inceput inca de cum am aterizat pe Arusha, un aeroport mic si rudimentar din nord-estul Tanzaniei. Am ajuns aici intr-o dimineata de sfarsit de decembrie, nerabdatoare sa particip la primul safari din viata mea, in Parcul National Ngorongoro. Erau 32-33 de grade afara, dar din cauza umiditatii pareau mult mai multe. Am uitat rapid de ele, fascinata de peisajul care se intindea in jurul meu. Intre aeroport si lodge-ul in care urma sa stam sunt vreo 180 de kilometri, asa ca m-am pregatit de drum. Nici n-am observat ceata de copilasi prafuiti care a inceput sa alerge dupa grupul nostru. Nu cereau bani, nici bomboane, nimic din ceea ce si-ar putea dori un copil din lumea noastra. Erau deshidratati si voiau doar apa, al carei gust nu-l mai simtisera de multe zile - banala apa, pe care noi o lasam deschisa minute in sir fara sa ne pese, pentru ei e un produs de lux, pe care platesc bani grei... Era prima realitate dura care avea sa-mi schimbe perceptia asupra vietii de acasa... Dansul traditional al masailor este unic in Africa – postura este sobra, mainile sunt tinute pe langa corp, iar picioarele sunt solicitate la maximum, pentru sarituri verticale prin care se descatuseaza toata energia.

Imperfecta armonie cu natura
A doua zi i-am intalnit pe masai. Primul pe care l-am vazut statea chiar la intrarea in Parcul National, era singur si dispus sa se fotografieze cu oricine pentru un dolar. Chiar inainte de a-mi incepe torentul de intrebari, ghidul, pe nume Dennis, mi-a facut un semn si m-a asigurat ca in curand voi avea ocazia sa aflu toate raspunsurile - si asta chiar din gura masailor. Ne-am continuat drumul prin Parcul National. Inca de la intrarea in rezervatie, privirea imi fugea in toate partile, in cautarea animalelor pe care, pana atunci, le vazusem numai la televizor sau la gradina zoologica. Nu departe de noi se „jucau” cateva girafe, in zare am ochit si-un leopard cocotat intr-un copac si-mi pare rau ca nu l-am putut vedea mai de-aproape - in ciuda insistentelor mele, ghidul n-a vrut sub nicio forma sa iasa de pe drumurile special amenajate - nici macar cativa metri. Primul meu gand a fost ca in Tanzania sunt amenzi usturatoare. Ulterior, am aflat adevaratul motiv. Dennis ne-a marturisit ca daca toti soferii ar iesi „off road”, atunci unele specii de plante si animale ar fi distruse si s-ar crea un dezechilibru in lantul trofic. Am fost uimita de respectul pe care il arata localnicii fata de animale si fata de natura, in general. De fapt, este unul dintre lucrurile care m-au impresionat in Tanzania. In toate parcurile nationale, animalele au prioritate. N-ai voie sa mergi decat pe drumurile stabilite, n-ai voie sa hranesti niciun animal cu nimic si nici sa le deranjezi in vreun fel - nici chiar fonic. In preajma animalelor, opream de fiecare data motorul masinii si vorbeam in soapta. De claxonat nici nu se punea problema. Atmosfera era incredibila. Faceam poze dupa poze, constienta ca nu trebuie sa ratez nimic.... La un moment dat, Dennis opreste masina si ne indeamna sa privim la cativa metri sub un copac - acolo o leoaica se infrupta, impreuna cu cei trei pui ai ei, dintr-o zebra pe care tocmai o doborase. As fi putut sta acolo ore in sir, privind puii de leu jucandu-se sau pe leoaica-mama ocrotindu-i tandru, dar a trebuit sa ne continuam drumul. Eram nerabdatoare sa cunosc masaii si sa intru in lumea lor.

Fara vite, viata nu poate merge inainte
In acest paradis terestru in care supravietuirea e cuvantul-cheie, nu traiesc doar animalele salbatice, ci si masaii. Sunt singurii oameni care au voie sa locuiasca aici, in afara celor care pazesc rezervatia. Si-au capatat acest drept pentru ca nu vaneaza. Au o superstitie pe care n-au incalcat-o niciodata - cred ca daca omoara un animal salbatic le vor muri si lor vitele. Singurele animale care fac exceptie de la regula sunt leii, tocmai pentru ca nu de putine ori le-au atacat cirezile si i-au lasat fara hrana. Culmea e ca parca si leii le stiu de frica si nu mai stau in jurul satului. „E ca si cum te-ai apara de un hot care incearca sa-ti subtilizeze economiile”, imi explica ghidul. Vitele sunt averea lor si nu le folosesc doar pentru lapte sau carne. Masaii consuma, in principal, sangele proaspat de vita, fie simplu, ca pe o supa, dupa ce il lasa la inchegat vreo doua zile, fie amestecat cu lapte. Atat de importante sunt vitele pentru ei, incat si cuvantul cu care se saluta - „supa!” - nu inseamna „buna”, ci „sper ca vitele tale sunt bine!”. Vitele sunt prezente si in rugaciunile lor, care incep, de obicei, cu propozitia „Da-ne, Doamne, vite si copii” (mai ales fete, putem adauga noi).

Barbatii sunt privilegiati
Masaii pot avea oricate neveste vor; le cumpara de la familiile acestora, in schimbul a 20 pana la 40 de vite. Pretul se stabileste in functie de frumuset ea fetei, bineinteles. Fiecare traieste intr-o casa - „inkajijik” in limba lor - iar sotul isi petrece seara cu oricare dintre ele isi doreste el. In familiile de masai, nevestele sunt cele care muncesc. Ele gatesc, au grija de copii si tot ele sunt cele care cladesc casele in care locuiesc - fiecare, cu copiii ei. Satul, „kraal” in limba masailor, arata ciudat – sunt vreo 20-30 de case in forma de paine rotunda, asezate circular, iar in mijlocul lor se afla staulul, facut din crengi de copaci, in care sunt inchise vitele si caprele pe timp de noapte. Dupa cum aproximez eu, casele au vreun metru si jumatate inaltime; adultii sunt nevoiti sa se aplece pentru a putea intra in ele. Am nimerit intr-un sat ai carui locuitori au invatat sa fie mai „comerciali” – ne invita sa vizitam satul in schimbul unei taxe de 50 de dolari. Au descoperit ca pot face bani de pe urma turistilor si ne prezinta tot felul de coliere si bratari confectionate de ei... Am intrebat la ce le folosesc banii in salbaticia in care traiesc. Ghidul ne-a raspuns ca principala problema a masailor este lipsa de apa. Sunt nevoiti sa o cumpere de la localnicii care au vazut o oportunitate de afacere in aceasta necesitate a masailor. Vin din cand in cand in satele lor si le vand apa imbuteliata. Intru in vorba cu Ramla, un masai mai tanar, care pare sa stie engleza. Il intreb daca nu-i e cald cu toate „paturile” alea pe el, destul de groase, dar nu-mi raspunde... N-o fi inteles intrebarea? Ne invita, in schimb, sa vedem cum arata casele in interior. Tot chirpiciul acela, sau cum s-o numi amestecul de pamant cu balegar si urina de vaca, e sustinut de niste crengi de copac si trebuie sa fiu atenta cum merg, sa nu stric ceva. Am nimerit destul de prost, nevasta lui Ramla gatea, si aerul in casa nu era tocmai respirabil... Prilej numai bun sa ies repede afara si sa ii mai pun cateva intrebari lui Ramla.

Emuratta, cea mai importanta ceremonie
Ramla imi spune ca majoritatea ceremoniilor sunt destinate barbatilor. Si femeile au parte de cateva, in special legate de circumcizie si casatorie. Din fericire pentru ele, influenta civilizatiei le-a scapat, mai nou, de groaznica circumcizie, care le provoca probleme chiar si atunci cand nasteau... Ceremoniile pentru barbati au rolul de a-i cali pentru viata de mai tarziu. Dintre toate, Emuratta, de fapt, circumcizia, e cea mai importanta. Are loc atunci cand baietii au 15 ani si cei supusi acestei operatii, care se face in conditii total lipsite de igiena si fara anestezie, bineinteles, nu trebuie sa schiteze niciun semn de durere. Nu au voie sa stranga nici macar din ochi! Fiecare ceremonie le testeaza curajul. Ramla imi povesteste si despre una in care trebuie scos din foc un corn, cu mainile si picioarele goale. Oricat de neintelese imi sunt mie motivele pentru care trebuie sa faca asta, Ramla imi spune mandru ca fiecare copil asteapta cu nerabdare sa participe la aceste evenimente... Cu siguranta, toate aceste incercari le vor prinde bine mai tarziu, dat fiind ca masaii sunt seminomazi si, nu de putine ori, sunt nevoiti sa ia totul de la zero. Ma uit la ei si vad ca, asa cum zicea proverbul, stiu sa se bucure de tot ce le rezerva viata, fie ca asta inseamna o cana cu sange de vita, 20 de copii de crescut sau ceremonii infricosatoare. Pentru ca nu au jucarii, copiilor li se par interesante ceremoniile adultilor, la care viseaza sa ia si ei parte intr-o zi. Fiecare familie este obligata de Guvern sa-si trimita cel putin un copil la scoala. Exista o singura clasa si elevii sunt primiti doar daca trec de o anumita inaltime, nu in functie de varsta.

La vanatoare de lei
Pe vremuri, ca sa dovedeasca ca e bun de insurat, fiecare masai trebuia sa vaneze un leu. Acum, cand populatia de lei e in scadere, batranii ii sfatuiesc pe tineri sa vaneze in grupuri de cate zece. Nu e permisa uciderea unui leu prin insetare, otravire sau cu ajutorul capcanelor. Conform credintei masailor, femelele nu trebuie nici ele vanate, decat atunci cand ataca cirezile de vite. „Razboinicii” pleaca in cautarea leului in zori, inainte sa se trezeasca batranii si femeile, care le-ar putea dezaproba actiunea. Din acest motiv, operatiunea este planuita in secret, cu cateva zile inainte. Armele cu care se duc tinerii sa vaneze leul sunt doar niste bate, sulite si scuturi. Daca reusesc sa omoare leul, intreaga comunitate va fi in sarbatoare timp de o saptamana, iar cel care a lovit primul leul va fi imbratisat si sarutat de femeile din toate satele din jur!