Corina patineaza iarna si danseaza vara, picteaza, face cursuri de actorie, merge la scoala si in tabere, are prieteni, vrea sa faca fotografie. Avea trei luni cand a fost adoptata si patru ani cand a fost diagnosticata cu intarziere in dezvoltarea mintala, un efect al lipsei de hrana si afectiune materna din primele luni de viata. Astazi, Corina este un copil perfect sanatos, recuperat prin dragoste

Nu va legati la cap daca nu va doare. Mai bine o duceti inapoi...”; ca pe un produs cu defect, sau ca pe o ciocolata expirata. Nu este un sfat de la protectia consumatorului, ci sentinta neoficiala a unui medic, la capatul careia atarna destinul unui copil. Au trecut noua ani de cand mama adoptiva a Corinei a iesit trantind usa din cabinetul medical. „Imi tremura stomacul de furie. Cum indraznea sa vorbeasca asa despre Corina? Venisem la el sa cer opinia unui specialist, sa-mi dea un tratament, sa-mi spuna care sunt pasii pentru recuperare, nu sa-mi spuna ca mi-ar fi mai bine daca as scapa de ea” povesteste Liliana Constantinescu, pregatind blocul de desen si creioanele pentru ora de desen de la Scoala Populara de Arta, unde Corina merge in fiecare marti de la trei la cinci. Legaturile care se nasc intre copii si mamele adoptive pot fi la fel de intense si miraculoase ca si legaturile dintre copii si mamele biologice; dar nu intotdeauna adoptiile sunt povesti cu final fericit.
Un sac de rafie pe post de patut
„Pana sa o vad pe Corina nu ma gandisem niciodata sa infiez un copil. M-am dus cu tata la tara, intr-un sat amarat din Moldova, sa luam un porc de Craciun si cu ocazia asta am dus si un sac mare de haine si jucarii la o familie foarte saraca, cu multi copii, pe care obisnuiam sa o ajutam in fiecare an. Atunci am vazut-o pe Corina. Nu aveau patut; o tineau intr-un sac de rafie, avea niste gherute in loc de unghii si fiecare cuta a pielii era plina de jeg. Am luat-o in brate si am simtit-o atat de fragila incat m-am hotarat pe loc sa o iau acasa. M-am intors dupa ea peste o saptamana, dupa ce ma interesasem la Bucuresti care este procedura de adoptie. Parintii au fost de acord pe loc” povesteste Liliana. La trei luni Corina era subnutrita si nedezvoltata; desi se nascuse la termen, nu i se dezvoltasera normal muschii si oricat se chinuia Liliana sa o hraneasca, vomita totul. Liliana a luptat cu toate fortele si, in scurt timp, fetita a ajuns la parametri normali din punct de vedere fizic.
Viata bate filmul
Povestea Corinei si a mamei sale adoptive e mai mult decat impresionanta, fiind o lectie vie ca acolo unde dragoste nu e, nimic nu e.
Cazuri de returnare a copiilor adoptati
De cele mai multe ori, acestea tin capul ziarelor; cum este si cazul mamei din Deva care, in aprilie anul acesta, a cerut Oficiului Roman pentru Adoptii sa desfaca adoptia incheiata in urma cu zece ani pe motiv ca a fost pacalita de medicii care au asigurat-o ca fetita pe care urma sa o infieze este perfect sanatoasa. Un an mai tarziu ea a fost diagnosticata cu retard mintal. Tot in luna aprilie a acestui an, un baietel rus, infiat de o familie din Statele Unite, a fost urcat in avion si trimis la Moscova cu specificatia ca-l returneaza pentru ca are un retard mintal. Acest caz a dus la sistarea temporara a adoptiilor internationale pana la incheierea unui acord intre Rusia si Statele Unite care sa prevada un mecanism de monitorizare. „Familia se poate razgandi oricand pana la momentul sentintei definitive de incuviintare a adoptiei. De aici nu mai este cale de intoarcere. Nu exista posibilitatea de desfacere a adoptiei. Exista cazuri in care parintii adoptivi se razgandesc, dar doar in perioada desfasurarii procesului de adoptie. In acest caz se cere revocarea incredintarii in vederea adoptiei; dar dupa incuviintarea adoptiei nu mai este cale de intoarcere” declara Malina Olteanu, consilier juridic la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, Brasov.
Pictura, fructe si cursuri de actorie
Pana la patru ani Corina nu a scos niciun sunet articulat. Singura ei metoda de comunicare erau urletele pe care mama ei le asculta cu rabdare, dar nu le intelegea. „Mi-era foarte greu. Pe masura ce treceau lunile simteam cum imi pierd pe rand sperantele; nu ma gandisem niciodata cum as vrea sa fie copilul meu, dar acum, ca o aveam pe Corina, stiam ca la cateva luni as fi vrut sa stea in fund, iar ea nu statea, ca as fi vrut sa-mi spuna mama, iar ea nu scotea niciun cuvant, ca as fi vrut sa se joace cu copiii, iar ea se uita in gol prin toti oamenii, stiam ca as fi vrut sa se dea in leagan si pe tobogan, dar ea la doi ani inca nu apuca cu manutele, iar in leagan trebuia sa o dau tinandu-i eu manutele stranse pe bara” povesteste Liliana in timp ce taie fructele pe care Corina le mananca cu pofta in fiecare dupa-amiaza; de altfel, inainte de-a pleca la cursurile de desen, Corina ne-a povestit programul ei din ziua respectiva: „Am fost la scoala, am venit acasa sa mananc, acum ma duc la pictura, apoi mananc fructe, si dupa, ma duc la cursurile de actorie.”
Program de recuperare
De cand am intrat in casa, Corina ne-a intampinat cu ochii mari si negri si nu a incetat sa ne puna
intrebari despre fotografie, sa rada, sa ne povesteasca ce citeste, unde doarme, cine vine maine la ea in vizita, ce face la cursu rile de actorie... Stia ca scriem un material despre ea si era surescitata si fericita ca orice fetita de varsta ei care stie ca va aparea intr-o revista, zambea si ne intreba: „ce vreti sa mai stiti despre mine?”. La doi ani, Corina a fost suspecta de autism, dar diagnosticata cu intarziere in dezvoltarea mintala. Abia la patru ani a inceput sa vorbeasca. „Au fost ani intregi de recuperari. Ma durea sufletul cand o vedeam cat munceste. Mergeam de la un specialist la altul, faceam cu ea pregatire acasa pentru scoala. Avea un program de adult, iar seara era franta de oboseala. Rezultatele au aparut greu, dar cand au venit, au venit in cascada. Am reusit ca la cinci ani sa o inscriu la o gradinita normala, iar dupa primul an era alt copil.”
Opinia psihologului
Cazul Corinei descrie perfect intreg tabloul consecintelor nefaste ale abandonului in contrapondere cu efectele aproape miraculoase ale iubirii parentale. Probabil ca trauma intrauterina si primele trei luni de viata nu s-ar mai fi putut recupera niciodata daca acest copil ajungea intr-un centru de plasament. Securizata afectiv si stimulata, sprijinita pas cu pas si incurajata in permanenta, aceasta fetita a reusit sa recupereze in ani de zile o carenta de numai cateva luni. Din aceasta poveste transpare cat se poate de limpede importanta afectiunii materne, in ambele sensuri – atat prin absenta, cat si prin prezenta.
Lumea vazuta prin ochii Corinei
Cursurile de pictura o ajuta sa-si exteriorizeze sentimentele si sa depaseasca problemele.
O poveste de dragoste
Astazi Corina are 9 ani si este aproape integral recuperata. Este extrem de sociabila, participa la o multime de activitati creative, face dans, inot, pictura, actorie, dar, cel mai important, are prieteni. „Ma emotionez cand ii vin prietenii in vizita. Imi amintesc cum acum sase ani mergeam cu ea in parc si luam cu mine cat puteam de multe jucarii ca sa atrag copiii, sa o ajut sa-si dea drumul la comunicare. Dar copiii veneau, ii faceau semn cu mana, iar ea se uita prin ei.” Daca Liliana nu ar fi adoptat-o, probabil Corina nu s-ar fi dezvoltat niciodata normal, daca Liliana ar fi privit-o ingrozita ca pe un copil cu defect, relatia dintre ele nu s-ar fi construit cu atata afectiune, factorul major in recuperarea ei. Povestea Corinei este dovada ca multi copii cu intarzieri in dezvoltare din cauza lipsei de afectiune materna in primele luni de viata ar putea fi recuperati daca cineva i-ar iubi cu adevarat.
Un copil cu multi prieteni
Cea mai mare multumire a mamei adoptive e sa vada ca fata ei este mereu inconjurata de prieteni.
Lipsa afectiunii materne intarzie dezvoltarea
Cazurile asemanatoare cu cel al Corinei sunt cu atat mai tragice cu cat lipsa afectiunii materne din primele luni de viata poate compromite dezvoltarea. „Ca o consecinta a deprivarii materne, copilul se poate imbolnavi, nu va creste in greutate, iar deficitul dezvoltarii neuro-motorii din primele luni se recuperea za cu mare dificultate, provocând decalaje evidente in etapele firesti de dezvoltare.
Daca degenereaza in „hospitalism”, e posibil sa nu se mai recupereze niciodata. Acesta este un sindrom de intârziere psihomotorie aparut la copiii despartiti de mamele lor din primele luni de viata si crescuti in spitale sau orfelinate” spune psihologul Alessandra Mustareata.
Bebelusii privati de afectiune risca sa moara

Cat de importanta este experienta din primele luni de viata? Ce pierde copilul prin lipsa afectiunii materne? Ce poate fi recuperat de catre parintii adoptivi si ce este irecuperabil?
La fel de importanta precum startul in cursa este experienta primelor luni de viata. Legatura simbiotica dintre bebelus si mama are nevoie de continuitate si dupa nastere. Afectiunea materna este hrana sufleteasca a bebelusului, de care depinde si cresterea armonioasa a corpului sau
fizic. In anii ’40 s-a facut un experiment foarte relevant in acest sens. S-au comparat doua grupuri de copii defavorizati: unii au fost ingrijiti exclusiv de personalul specializat dintr-o cresa si ceilalti

au beneficiat in plus de contact periodic cu mamele lor, care insa erau detinute intr-un penitenciar. Cu toate ca acest contact a fost limitat de regimul de detentie, copiii au beneficiat de afectiune, pentru ca mamele ii tineau in brate, ii mangaiau si le vorbeau. Restul conditiilor au fost foarte similare, cu aceasta unica diferenta. Ca rezultat, copiii care au beneficiat de afectiune materna s-au dezvoltat normal, in timp ce lipsa de stimulare si contact fizic a celor din cresa au produs efecte tragice. Mai mult de un sfert dintre acestia au murit in primii doi ani, iar supravietuitorii au suferit retarduri pe toate planurile si probleme de sanatate. Ca o concluzie deloc exagerata, putem spune ca bebelusii privati de afectiune risca sa moara. Cu cat se intervine mai tarziu sub acest aspect, cu atat se poate recupera mai putin din pierderea suferita.
Ce efecte concrete are lipsa de afectiune asupra copiilor?
Se stie ca fatul incepe sa auda inca de cand se afla in burta mamei si de aceea se recomanda sa i se vorbeasca inainte de a se naste. Se crede ca bebelusul va fi deja familiarizat cu vocile pe care
le-a auzit inainte de a vedea lumina zilei si se va acomoda mai usor mediului familial. In acest context, se ridica urmatoarea intrebare: cat si cum resimte din emotiile viitoarei mame, care urmeaza sa-l abandoneze? De ce n-ar prelua si starea mamei, in acelasi fel in care preia substantele nutritive sau toxice prin cordonul ombilical? Nu stim daca poate sa „auda” si gandurile, dar este posibil ca acesti micuti sortiti abandonului sa resimta la un nivel profund aceasta respingere dureroasa, inainte chiar de a se naste.
In ce fel este corelata lipsa de afectiune cu aparitia intarzierii in dezvoltare?
Dupa nastere sunt indispensabile hrana, somnul si afectiunea. Bebelusii au nevoie sa fie priviti, sa li se vorbeasca, sa fie mangaiati si tinuti in brate, la fel de mult cum au nevoie de hrana si de odihna. Deprivarea senzoriala, asociata cu lipsa de afectiune, creste riscul aparitiei intarzierilor in dezvoltare, a retardurilor mintale, cauzand in paralel si slabirea sistemului imunitar. Sunt argumente pertinente care sustin ca lipsa de afectiune ar putea fi cauza autismului. Oricum, e limpede ca in absenta contactului fizic si emotional securizant, se produce o „salbaticire” aproape ireversibila, o retragere in sine, care odata deprinsa, cu greu se mai poate remodela.
Pot avea copiii amintiri din primele luni de viata? Isi pot aminti, de exemplu, experienta traumatizanta a abandonului in spital?
Daca vorbim de memoria afectiva, cu siguranta ca trauma abandonului lasa urme adanci. Sunt foarte rare cazurile in care copiii isi amintesc intamplari petrecute in primele luni de viata. Metodele proiective, precum desenul, ofera indicii evidente ale existentei acestor amintiri din existenta timpurie. Stocate in inconstient, sub forma de imagini lipsite de sens, amintirile si traumele timpurii pot iesi la suprafata prin supapa mijloacelor expresiv-creative.
La ce varsta se poate spune ca un copil este perfect sanatos?
De la varsta de 5-6 luni se pot face primele evaluari relevante. Monitorizarea ar trebui sa fie periodica, prin evaluari succesive la fiecare trei luni. Exista metode de testare care urmaresc incadrarea in stadiile specifice varstei, cu privire la dezvoltarea psiho-motorie si intelectuala. Un decalaj se poate observa oricand, dar cu cat se intampla mai devreme, cu atat sansele de a recupera deficitul sunt mai mari. Stimularea senzoriala si afectiva este „cheia succesului”.
Procedura de adoptie, inainte de 2005, era mult simplificata, iar pana erau infiati, copiii nu cunosteau un mediu familial in casele de copii. Astazi, in casele de copii nu sunt decat adolescenti si copii cu probleme foarte grave. Cum ti se pare schimbarea aceasta legislativa care implica asistentii maternali, copilul beneficiind de un mediu familial inca dinainte de-a fi adoptat?
Din perspectiva rezervorului de atentie si iubire, cu siguranta asistenta maternala este mai generoasa decat centrul de plasament. Prin prisma disponibilitati efective de a oferi grija si afectiune, un asistent maternal care ingrijeste doi copii va reusi incomparabil mai mult decat intr-un centru cu zeci de copiii. Pe de alta parte, desi copilului i se spune in permanenta ca asistentul maternal nu este „mama”, aceasta persoana tot va fi asimilata instinctiv ca o figura materna. Acest fapt se asociaza cu un atasament puternic, care la un moment dat s-ar putea intoarce impotriva copilului. Desi creste cu speranta ca intr-o buna zi va fi ales de o familie si va avea parinti „adevarati”, copilul va trece printr-un al doilea abandon atunci cand va fi adoptat. Despartirea de mediul securizant in care a crescut este o noua trauma, care se adauga celei dintai. N-ar fi deloc surprinzator sa apara o preferinta manifesta pentru a ramane in grija asistentului maternal, in contradictie cu dorinta de a avea o familie.
Sistemul actual are neboie de imbunatatiri
Desi ai putea spune ca incredintarea copiilor unor asistenti maternali este un lucru bun, practic ei vor trece prin al doilea abandon atunci cand vor fi infiati.
Consecintele sistemului de asistenta maternala

Legislatia in vigoare incurajeaza prin toate metodele ramanerea copilului in familia
biologica sau macar la rudele apropiate. Ceea ce este in interesul copiilor. Copiii ajung, insa, sa fie dati catre adoptie foarte tarziu, pentru ca se fac eforturi uriase ca parintii biologici sa fie determinati sa se razgandeasca in privinta abandonului.
In cazul abandonurilor in maternitate, din cauza procedurilor legale, bebelusul nu ajunge la un asistent maternal mai devreme de trei luni si isi petrece prima, si poate cea mai importanta parte din viata, in maternitate, in ingrijirea cui apuca.
Normele legislative fac sa nu existe nouna scuti dati spre adoptie; in medie, copiii ajung sa fie adoptati in jur de 4-5 ani. Chiar mai tarziu.
Cel mai devreme la 5 luni copilul poate avea investita sentinta prin care s-a dispus deschiderea procedurii de adoptie. Fiind plasati intr-un mediu familial, copiii apuca sa se ataseze de asistentul maternal, iar cand sunt adoptati, unii dintre ei sufera o noua trauma a abandonului.
Pe vremea cand copiii erau institutionalizati, nu aveau deloc parte de un mediu familial pana la adoptie. In privinta aceasta, asistentul maternal aduce un plus de confort nevoilor afective. Din cauza incercarilor de a convinge familia biologica sau rudele apropiate, pana la cele de gradul patru, sa ia copilul inapoi acasa, unii copii cresc si le scad sansele sa fie adoptati.
Atasamentul fata de mama adoptiva se va consolida cu atat mai greu cu cat copilul este mai mare. Din acest punct de vedere, la doi ani este deja mare, pentru ca la aceasta varsta devine mai important tatal si trebuie sa se initieze procesul separarii de mama. Altfel, vor aparea mai tarziu probleme de adaptare si o slaba autonomie.
Procesul de adoptie in patru pasi
1 Atestarea familiei adoptatoare – in termen de 60 de zile. Birocratic. Evaluarea garantiilor morale si materiale, controale medicale si psihologice, sesiuni de pregatire psihologica pentru adoptie, caziere, certificate de casatorie, acte de nastere, casa, adeverinte de venit.
2 Deschiderea procedurii de adoptie – fara limita de timp. Poate sa dureze ani de zile cu reatestarea anuala a familiei adoptatoare. Aceasta este cea mai lunga si mai descurajanta
perioada din procesul de adoptie. Asteptarea. Datele si dosarele copiilor apti pentru adoptie si a familiilor atestate sunt procesate computerizat la nivel national si din cand in cand calculatorul semnaleaza o posibila potrivire. Se numeste potrivire teoretica. Din acest moment intervine factorul uman, subiectiv si capricios, presarat cu nenumarate intalniri, rapoarte si evaluari, pana cand toata lumea implicata este convinsa ca se doreste continuarea procedurilor.
3 Incredintarea in vederea adoptiei pentru 90 de zile. In aceasta perioada asistentul social merge la familie de doua ori pe luna, iar la final se face un raport care merge in instanta.
4 Incuviintarea adoptiei. Din acest punct, devii parinte cu drepturi si obligatii depline in relatia cu puiul de om pe care l-ai ales sa-ti fie mostenitor.