Atunci cand medicii iti inchid fisa si te trimit acasa ca sa fii cu familia, atunci cand statisticile iti arata stiintific in tabele si grafice ca nu mai ai mult de trait, ce-ti mai ramane de facut? Sa vrei cu adevarat sa traiesti. S-a demonstrat stiintific. Optimismul prelungeste viata.

MI-AM CHELTUIT TOTI BANII DE INMORM^NTARE PE O LUNGA VACANTA IN GRECIA SI EGIPT
DOINA GOGU, 52 de ani
Nu diagnosticul, nu vestea ca urma sa mor curand si nici privirile disperate ale oamenilor pe care ii iubesc cel mai mult nu ma dureau atat de tare cat ma durea faptul ca descopeream, cu un gol in stomac, ca eram nefericita. Si probabil fusesem o mare parte din viata mea. Niciodata nu gasisem timp sa ma intreb cum sunt, ce imi doresc... dar acum eram imobilizata intr-un pat de spital. Nu aveam nimic altceva de facut decat sa ma gandesc si, da, chiar mi-am vazut in zilele acelea toata viata, lucid si aproape fizic; cu tot cu mirosurile din trecut... Coma in care fusesem in ultimele zile functionase ca un paravan intre mine si familia mea. Imi daduse ragazul sa fac ceea ce nu mai facusem probabil din adolescenta: sa ma gandesc la mine.
Verdict: ciroza
Au trecut zece ani de cand Doina Gogu a fost diagnosticata cu ciroza hepatica in ultimul stadiu. Ciroza survine in stadiul avansat al unor boli hepatice diferite. In cazul hepatitei virale, evolueaza treptat si asimptomatic, motiv pentru care boala poate izbucni si dupa 20 de ani dupa ce s-a instalat. In tarile dezvoltate, ciroza hepatica este a treia cauza de mortalitate, dupa bolile coronariene si cancer, la persoanele cu varste intre 45 si 65 de ani. Doina avea 42 si aproape niciun simptom. „Munceam foarte mult la serviciu, imi luam de lucru si acasa, printre picaturi faceam treburile gospodaresti. In weekend tineam contabilitatea la cateva societati... Dormeam cateva ore pe noapte si faptul ca adormeam din cand in cand cu capul pe tastatura mi se parea cumva explicabil”. Si era, dar nu pentru ca muncea prea mult, ci pentru ca ficatul ei era in ultimul stadiu de ciroza hepatica, iar somnolenta este unul dintre cele mai comune simptome.
Ultima foaie de analize
Ciroza determina aparitia unor leziuni ireversibile ale ficatului, care impiedica functionarea normala a acestuia. Daca virusul nu este depistat la timp, pot aparea complicatii: insuficienta hepatica si cancer la ficat. „Eu am ajuns sa-mi fac analizele absolut intamplator. Pur si simplu m-am hotarat in anul 2000 sa fac ceva ce nu mai facusem de mai bine de zece ani. Un set complet de analize si niste investigatii de bun simt, facute insa in spital. Toate au iesit perfect. Eram imbracata, cu biletul de externare in mana, asteptam ultima foaie de analize. Cele la ficat. Din momentul in care au venit, viata mea s-a mutat in spital.”
Un caz ciudat care refuza sa confirme estimarile
In Romania, anual mor aproximativ 10.000 de oameni care sufera de ciroza hepatica. De zece ani, Doina sfideaza statisticile. De la aflarea diagnosticului pana la pensionarea pe caz de boala au trecut doar cateva luni in care a facut naveta intre un pat de spital si altul. Diagnosticul a fost acelasi, iar speranta de viata – maxim doi ani. In primii cinci ani s-a lasat analizata ca un exemplar ciudat care se incapataneaza sa traiasca. Un timp a crezut ca de-acolo vine speranta, dinspre mediul septic, halatele albe si cercetarile stiintifice. Apoi, a inceput sa se indoiasca. Surprindea privirile iritate ale doctorilor de parca ar fi fost un pacient impertinent care ii contrazice la fiecare consultatie. La un moment dat niciun spital nu a mai vrut sa o primeasca. „Mi-au zis ca nu are rost sa mai vin si mi-au recomandat 18 ore de somn. Au spus ca ma voi simti mai bine in sanul familiei. Adevarul din spatele politetii nici nu mai conteaza.”
Viata Doinei s-a schimbat
In mod paradoxal, in bine. Doina face acum exact ce visa sa faca in tinerete.
Un timp am strans bani de inmormantare
Primii ani cu constiinta diagnosticului? „Eram dezorientata; nu-mi venea sa ma apuc de nimic din moment ce stiam ca oricum nu am cum sa termin. Un timp am strans bani de inmormantare. Apoi
m-am revoltat; ca sunt prea tanara, ca nu e drept, ca in viata asta am facut totul pentru familia mea si nimic pentru mine, ca nu am calatorit, ca am ramas intr-un orasel mic de provincie, desi,
de cand ma stiu mi-am dorit sa traiesc in Bucuresti, ca... Am inceput prin a-mi cheltui toti banii de inmormantare pe o lunga vacanta in Grecia si Egipt.”
Singurul lucru care o tine in viata este ca vrea sa traiasca
„Nu m-am mai angajat niciodata. In primul an, singurul lucru pe care il faceam era sa astept sa se termine totul. Apoi mi-am dat seama ca, paradoxal, desi nu mi se mai dadea prea mult timp de trait, aveam mai mult timp decat avusesem vreodata. Asa ca am inceput sa-l folosesc si chiar sa traiesc in timpul ala. Mai frumos ca niciodata. Anual merg la confirmarea diagnosticului la casa de asigurari si de fiecare data, uitandu-ma in jur la toti oamenii aceia pamantii, parca ma simt prost pentru ca ma simt bine”. Daca o intalnesti azi, ii lucesc luminite in ochi, rade mult si are o culoare mai sanatoasa decat a celor ce ies seara din cladirile de birouri cu aer conditionat. In ultimii cinci ani a calatorit mult. Nu are cine stie ce economii. A zburat tot timpul foarte ieftin si a stat la prieteni. A doua zi dupa interviu pleca pentru doua saptamani in America sa-l viziteze pe fiul ei cel mare care studiaza la Harvard. De mai bine de patru ani, Doina nu mai e sub niciun fel de tratament medicamentos.
Am inceput sa fiu fericita
Asa a inceput fericirea ei. A fost mai simplu decat orice a facut vreodata in viata. Sa fie fericita. Si a venit firesc, pentru ca a avut tot timpul din lume sa stea de vorba cu baietii ei si sa le asculte povestile lor de oameni mari, s-a imprietenit cu prietenii si iubitele lor, si-a umplut balconul de flori si a inceput sa renoveze treptat apartamentul, dar, mai important decat orice, viata ei mica, de provincie, si-a extins granitele si a inceput sa-si viziteze prietene vechi pe care nu le mai vazuse din studentie; multe dintre ele locuind astazi prin diverse colturi ale Europei. Asa a inceput panda biletelor de avion la oferta si calatoriile la Bucuresti sub diverse pretexte; o piesa de teatru, un targ de Florii, ziua cuiva sau pur si simplu o saptamana cu soare.
DE 17 ANI INCOACE SIMT NEVOIA SA SPUN, IN FIECARE ZI, «MI-E BINE»
FRANCISC MRAZ, 59 de ani
Acum 17 ani, Francisc Mraz era diagnosticat, ca si Doina, cu ciroza hepatica. Lucrurile s-au desfasurat in mare parte dupa acelasi scenariu. Ciroza descoperita in ultimul stadiu, trei saptamani de spitalizare, externare, demararea dosarului pentru pensionare pe caz de boala. Francisc avea atunci, in 1993, 42 de ani. „Stiam ca am un virus hepatic C. Imi spusesera chiar medicii prin anii '80, cand fusesem internat pentru o interventie de rutina. La plecare m-au batut pe umar si mi-au spus amical – vezi ca pleci cu ceva in plus de la noi. E un virus, dar stai linistit, toti l-am luat de aici din spital. Chiar si noi medicii.” Vestea ii fusese data cu atata lejeritate, incat nici nu s-a mai gandit la asta in urmatorii ani. Mai ales ca nu prea avea timp pentru asta. Viata lui
a fost intotdeauna foarte activa. Avea filmari lungi si obositoare, planuri sa faca un lung metraj, facea fotografii... In 1993 lucra la trei filme in acelasi timp, iar stresul si oboseala acumulata au facut ca virusul sa explodeze si, galopant, a ajuns in ultimul stadiu de ciroza.
Alternativa medicinii naturale
Cei mai multi dintre pacientii care trec prin experienta unui diagnostic pentru care medicina traditionala nu mai are solutie se indreapta, cu disperarea omului hotarat sa incerce orice, spre alte tipuri de medicina. Iar dintre acestea, medicina naturista a castigat cei mai multi adepti.
Maxim doi ani de viata
„Oboseam foarte usor. Eu eram un tip robust, ma cataram si zece ore, alergam incontinuu. Eu in memoria mea eram un tip foarte rezistent, dar de la un timp imaginea mea despre mine nu se mai potrivea cu realitatea. Faceam cativa pasi si oboseam, vomitam... M-am dus sa-mi faca analizele. Tipa de la policlinica mi-a zis «Nu mai plecati de-aici. In jumatate de ora vine o salvare sa va ia si sa va duca la spital.» Dupa toate investigatiile mi-au dat drumul si sub o forma sau alta mi-au sugerat ca mai am maxim doi ani de viata. Niciunul dintre pacientii care plecasera de la ei cu acest diagnostic nu traise mai mult.” Au urmat momentele de detasare si izolare. Desi s-a intors la viata lui de dinainte, se simtea complet in afara ei. Nu mai reusea sa intre in aceeasi atmosfera cu prietenii lui, nu le mai intelegea glumele, nu mai reusea sa rada.
Salvat in mod miraculos
Dupa cateva zile de la debutul tratamentului pe baza de plante, Francisc a inceput sa se simta bine. De atunci nu a mai avut probleme.
Schimbarea diagnosticului
Pe vremea aceea, lucra la televiziune, asa ca intra in contact cu multi oameni care aflau ce i se intamplase. Propunerea de a vizita un terapeut naturist a venit la o petrecere, iar Francisc si-a zis ca nu are nimic de pierdut.

„Nu m-am dus nici cu lipsa de incredere, dar nici cu speranta. M-am dus spre forma asta de medicina complet neutru. Anesteziat. Ma obisnuisem deja cu ideea. Am dat de un individ care s-a uitat la analizele mele si mi-a spus ca ma va face bine. Mi-a interpretat si mi-a explicat fiecare rezultat din fisa mea si mi-a zis ca peste doua saptamani ma voi intoarce sa-mi fac analizele la acelasi spital.” Si asa a fost. A tinut, asistat, un regim alimentar foarte sever, a facut presopunctura, acupunctura, corectarea aurei magnetice, a baut tincturi si ceaiuri. Apoi si-a facut din nou analizele la acelasi spital. „Dupa trei zile m-au chemat sa repet analizele pentru ca s-a strecurat o greseala.”
„Mi-e bine!”
Au trecut 17 ani de cand rezultatele analizelor s-au schimbat din nou in favoarea lui la sfarsitul acelui tratament pe baza de plante. „Nu stiu ce s-a intamplat atunci, dar stiu sigur ca dupa cateva zile am inceput sa ma simt extraordinar si am inceput sa cred ca voi trai. Mi-am dorit cu adevarat sa traiesc. Si mi-am schimbat radical atitudinea fata de viata. Mi-am schimbat regimul alimentar, nu mai mananc de-atunci carne, am devenit mai religios, mi-am facut o familie (pana in momentul aflarii acelui diagnostic credeam ca o familie ma va impiedica sa realizez tot ce mi-am propus in plan profesional. E o prostie!) si de 17 ani incoace simt nevoia sa spun in fiecare zi „mi-e bine”. Numim cazuri miraculoase situatiile pe care nu le intelegem, carora nu le putem gasi o explicatie. Nu s-a inventat inca o metoda de-a masura stiintific dorinta de-a trai, dar cel putin, la nivel empiric, s-a demonstrat ca aceasta vointa poate face miracole.
Principalele cauze ale cirozei sunt:
Abuzul de alcool: responsabil intre 50% si 75% dintre cazuri, asociat in cel putin 10% dintre cazuri cu o hepatita virala C.
Hepatita cronica C: intre 15% si 25% dintre cazuri. Ciroza survine la aproximativ un sfert din pacientii cu hepatita C, iar la numerosi cirotici survine insuficienta hepatica si cancerul de ficat.
Hepatita cronica B: in 5% din cazuri.
Romania ocupa locul patru in ceea ce priveste numarul bolnavilor de ciroza hepatica, pe primele locuri fiind Egipt, SUA si Mexic. In Romania, anual mor aproximativ 10.000 de oameni care sufera de ciroza hepatica.
In tarile dezvoltate, ciroza hepatica este a treia cauza de mortalitate, dupa bolile coronariene si cancer, la persoanele cu varste intre 45 si 65 de ani
Ultimele statistici ale OMS arata ca, din cele aproximativ 12 milioane de persoane diagnosticate cu hepatita C în Europa, aproape 10% sunt din Romania.
MIHAI BADICA, Psiholog voluntar la Asociatia PAVEL, asociatia parintilor cu copii bolnavi de cancer
Ce faci cu timpul care ti-a ramas?
„John avea 26 de ani, era zidar si ducea o viata foarte activa. Era un om sanatos care se bucura din plin de viata, fara vreun istoric medical deosebit. Intr-o zi, in timp ce faceau dragoste, prietena lui a remarcat ca unul dintre testicule este mai umflat si a insistat foarte mult ca el sa mearga la doctor. A fost diagnosticat cu cancer testicular si, in aceeasi seara, s-a sinucis cu o supradoza de droguri. Tragedia a fost accentuata de faptul ca acest tip de cancer la barbatii tineri are o rata de vindecare foarte mare (Horwich 1995). Povestea este foarte relevanta pentru a ilustra cat de puternic este socul emotional la aflarea acestui diagnostic.” Asa incepe o carte a lui Stirley Moorey, care pe mine m-a impresionat foarte mult.
O intrebare care iti poate schimba viata
Diagnosticul zdruncina credintele fundamentale despre propria viata, despre propria persoana, despre lume, despre propriile sanse de supravietuire si despre cine suntem în realitate. Ce faci cu timpul care ti-a ramas? Asta este intrebarea.
Schimbarea completa a atitudinii
Dr. Ruediger Dalkhe vorbeste despre normopatia bolnavului neoplazic, care este ancorat într-o realitate calduta, care nu îl reprezinta si care, de fapt, îl iroseste. De aceea, el recomanda schimbarea completa a atitudinii fata de ce înseamna viata din momentul diagnosticarii, renuntarea la vechile paternuri comportamentale si de gandire si începerea unei vieti noi. Cei care aleg alt drum intr-o situatie de cumpana extrema, de fapt se intorc spre drumul lor adevarat, cel dictat din interior, nu de diferite contexte sociale.
Cresterea calitatii vietii
Chiar daca optimismul nu iti salveaza viata, ti-o poate prelungi. S-a demonstrat stiintific ca optimismul creste calitatea vietii, iar acesta este punctul principal urmarit in terapiile cu bolnavii in stadii terminale.
Optimismul prelungeste viata
MUGUR CIUMAGEANU, Psihoterapeut specialist în psihoterapie cognitiv-comportamentala
Poti sa traiesti doar pentru ca iti doresti cu adevarat asta? Poate fi puterea optimismului mai mare decat cea a medicinii?
În psihologie, astazi, se discuta din ce în ce mai frecvent de un concept care este reversul vulnerabilitatii: rezilienta. Unii dintre noi sunt, în mod natural, mai rezistenti la adversitate, la stres, la trauma, reusind sa-si croiasca un drum prin hatisul nenorocirii. Exista deja un numar considerabil de relatari care arata ca o atitudine pe care am putea-o defini ca optimista creste sansa de supravietuire, chiar în contextul unei boli cronice. Din pacate, aceste studii pe atitudini si pe factori de rezilienta nu au intrat înca in atentia majoritatii. Este vorba, mai degraba, de factori accesorii care sunt analizati sau mentionati de comunitatea stiintifica, sau care sunt trecuti la capitolul „inexplicabil”.
Optimismul este o atitudine care se dobandeste?
Optimismul si neajutorarea, cel mai probabil, se învata. În familie, în interactiunea cu ceilalti, în participarea la evenimente de viata. Încrederea, uneori oarba, în deznodaminte pozitive poate împinge corpul sa reziste sau sa faca fata unor provocari inimaginabile. Din pacate, însa, acest proces de învatare nu poate fi accelerat pe ultima suta de metri, la seral, atunci cand ne loveste nenorocirea, ci este cultivat lent, de-a lungul întregii existente.
Ignorarea dignosticului poate fi benefica in vreun caz?
Contestarea unei realitati a corpului, a unei boli grave sau a unei conditii ireversibile poate avea, într-o etapa initiala, un efect pozitiv asupra starii de spirit. Negarea însa a acestei realitati, care de multe ori este implacabila, poate sa aduca persoana într-o pozitie în care sa refuze tratamentul sau sprijinul profesionist si sa-i înrautateasca conditia. De foarte putine ori refuzul unui diagnostic a dus la disparitia sau la stationarea bolii.
Cand infrunti un astfel de diagnostic, cat de singur esti in fata lui? Cat iti influenteaza
psihicul suportul celor din jur?
Este foarte greu sa fii si sa ramai optimist într-un context generic pesimist. Optimismul si speranta în mai bine a celor din jur sunt ca o alifie pentru optimismul nostru. O serie de studii arata ca evolutia unei boli cronice este direct dependenta de atitudinea de descurajare sau de speranta a persoanelor din familie si a profesionistilor care se ocupa de persoana. Foarte putini dintre noi sunt imuni la lipsa de speranta si la descurajarea sau îngrijorarea celor din jur.
E o solutie sa-ti schimbi viata?
Cred ca o situatie de adversitate extrema, cum este cea a unui diagnostic grav, este examenul final al propriilor noastre resurse de speranta si rezilienta. O asemenea situatie cristalizeaza toate experientele si învata mintele pe care le-am traversat de-a lungul existentei. E un raspuns pe care îl dam în concordanta sau în contrast cu firea noastra obisnuita.
A sti sau a nu sti
Desi 95% dintre pacientii neoplazici doresc o comunicare sincera a diagnosticului, cunoasterea adevarului despre cancer reprezinta un mare stres, care afecteaza durata medie de supravietuire. Acest lucru este demonstrat epidemiologic de dr. Ioan Bradu Iamandescu. Bolnavii cu acelasi tip de localizare si în acelasi stadiu de dezvoltare a tumorii au fost împartiti în doua loturi: unora li s-a spus adevarul, celorlalti nu. Cei din lotul de bolnavi care nu au stiut diagnosticul au supravietuit, în medie, cu 6 luni mai mult decat ceilalti.