Ca sa parcurgi un traseu, e nevoie sa cunosti destinatia, altfel te ratacesti. De aceea, copiii trebuie sa învete si ratiunea ordinii, înainte de a le-o pretinde

Inca de la început, ordinea în care se desfasoara activitatile zilnice este o prima sursa de repere. Succesiunea ordonata a evenimentelor vine în întampinarea nevoii de siguranta. Rutina plimbarilor, a orelor de somn, de masa si de joaca – toate coexista într-o ordine plina de sens, securizanta. Armonia înconjuratoare este la fel de importanta, chiar daca nu are o semnificatie profunda. În primele luni de viata, realitatea sugarilor se reduce la ceea ce este vizibil. Ce nu poate fi cuprins cu privirea este inexistent. In momentul în care un lucru nu mai poate fi zarit, acesta dispare complet. Abia dupa 5-6 luni se cristalizeaza constiinta permanentei obiectelor.
SPRE VARSTA DE 1 AN, copiii descopera ca lucrurile nu dispar atunci cand se ascund de privirile lor. Asa îsi încep primele cautari. Daca pui o perna peste jucarie sub ochii lui, cel mic ridica perna si o recupereaza. Problema este ca o va cauta tot acolo, de fiecare data cand o pierde. Va mai dura cateva luni pana ce cautarea se va extinde si la alte locuri.
ÎN JURUL VARSTEI DE 2 ANI începe sa se exprime dorinta de a gasi mai repede obiectele cautate. Acesta este momentul prielnic pentru a cultiva preferinta pentru ordine. În sprijinul acestei tendinte adaptative, camera copilului trebuie sa fie un mediu pe masura, cu spatii potrivite pentru înaltimea lui, care sa-i permita accesul permanent la jucariile preferate. De aceea, logica amenajarii va avea în vedere, înainte de toate, nevoile varstei si mai putin preferintele în materie de design. Cosulete, cutiute, rafturi, etajere – este necesar sa existe cat mai multe spatii de depozitare accesibile celui mic.
Cauta momente prielnice
Cand sunt mici, copiii au nevoie de o anumita harababura in jurul lor, asa ca nu-i cere tot timpul sa-si puna lucrurile la loc. Atunci cand o faci insa, incearca sa se intample inaintea somnului de dupa-amiaza si a celui de seara explicandu-i ca asa cum el se odihneste in pat, jucariile se odihnesc pe raft.
Nu-mi gasesc jucaria! Mami, unde este jucaria mea?
În fata acestei solicitari disperate, ai de ales: fie o gasesti si i-o dai, rezolvand repede problema, fie stimulezi efortul cautarii, cu pretul amanarii satisfactiei. Desigur, trebuie tinut cont si de context, dar si de varsta copilului. Daca la început interventia ta este indispensabila, odata cu trecerea timpului, ajutorul tau devine cu atat mai pretios, cu cat îl oferi mai rar. Stii vorba aceea „mai rarut, ca-i mai dragut”? Se aplica si în acest caz.
ÎNAINTE DE 3-4 ANI, copiii nu sunt îndeajuns de înzestrati pentru a întreprinde activitati organizatorice, cu atat mai putin pe cont propriu. În concluzie, pana la aceasta varsta, nu ar fi rezonabil sa-i ceri copilului tau sa faca ordine singur. Ceea ce poti face este sa prezinti momentul curateniei ca pe o provocare, care sa antreneze acele capacitati de care dispune cel mic. „Hai sa punem jucariile în casutele lor, vrei sa facem asta împreuna?”
DUPA 3-4 ANI, cand reactiile emotionale sunt mai controlabile, devine posibila si o mai buna adaptare la solicitarile concrete. Copilul poate sa raspunda la cerinte, atata timp cat sunt clare si punctuale, pentru ca nu dispune înca de capacitati abstracte. „Te rog sa faci ordine!” nu este o cerinta eficienta, pe cand instructiunile de tipul „pune jucariile în cos / aduna cartile si asaza le pe raft / ridica hainele de pe jos si pune-le în dulap” ofera indicatii explicite si numai bune de pus în practica. Efectul scontat este acelasi, dar calea trebuie batatorita, nefiind înca formate notiunile despre organizare. Permite-i mereu sa te ajute, mai ales daca se ofera! Nu conteaza cat de bine face, important e ca învata. Largirea orizontului presupune sa aranjeze nu numai jucariile, dar si pantofii, sa puna hainele purtate în cos, sa scoata rufele din masina de spalat, sa tina farasul cand dai cu matura, sa întinda cuvertura sau sa stearga praful. Desigur, îl vei încuraja sa faca ce poate, nu mai mult, dar nici cu mult mai putin. Implicarea în treburile casnice alaturi de tine înseamna si un timp în plus petrecut împreuna. În loc sa se simta neglijati, copiii sunt fericiti sa se dovedeasca utili, ceea ce în plan educativ cultiva cooperarea si responsabilitatea. Iata cum toata lumea are numai de castigat!
A pastra ordinea presupune a da fiecarei categorii de obiecte un loc anume, de toti stiut. Asadar, prima etapa este însusirea organizarii: unde stau lucrurile, de ce acolo si nu în alta parte.
LA 4-5 ANI, copilul este deja capabil sa coopereze si sa fie ascultator, cu conditia sa aiba parte de consecventa în educatie. Gradinita ordoneaza programul, formeaza deprinderi si diversifica experientele sociale. Astfel, regulile si consemnele comune vor fi acceptate cu mai multa usurinta. Disciplina însusita pe aceasta cale poate fi un sprijin de nadejde. Problemele apar daca exista contradictii între cerintele de acasa si cele de la gradinita, caz în care multi copii manifesta comportamente explozive si chiar negativism. De aceea, comunicarea permanenta cu educatoarea devine esentiala, pentru „pastrarea ordinii”. Modelarea constiintei morale este un proces îndelungat, care porneste de la ascultare si cooperare, ducand, în cele din urma, la autonomie. Initial, parintele impune legea, asemenea unui „politist”. Spre maturitate, „politistul” se interiorizeaza si, odata asimilat, devine moralitate. Pedeapsa poate sa lipseasca, dar nu strica sa lasam copii sa se simta vinovati pentru comportamentele gresite. Provocand copilului emotiile adecvate, din sentimentul de mandrie, respect, simpatie, datorie sau vinovatie, se desprind valorile de mai tarziu. Cand dezordinea începe sa-i afecteze si pe ceilalti, se impune putina „morala”.
DUPA 6-7 ANI, fiind scolar, poate face ordine si singur, chiar daca nu-i este tocmai usor. Sortarea obiectelor utile si renuntarea la cele inutile o va face în principal copilul. Evita tonul imperativ, în privinta aspectelor ce tin de spatiul personal. Chiar daca este înca dependent de parinti si nu a muncit pentru camera si lucrurile lui, i se cuvin aceasta libertate si dreptul la intimitate. Cere-i permisiunea înainte de a intra în teritoriul lui. Respectul oferit va stimula ceea ce astepti, la randul tau: respect. Cand n-o sa se mai descurce în dezordine, se va apuca sa aranjeze, din proprie initiativa. Daca are nevoie de ajutor, îl va solicita. Ceea ce nu afecteaza restul casei, nu ar trebui sa faca obiectul discutiilor.
Cum îi convingem?
Cheia actiunii este motivatia. Utilitatea poate fi motivatia principala: „Daca fiecare lucru are locul lui, îl vom gasi mai usor, de fiecare data cand avem nevoie.” Aprecierile sunt necesare în toate cazurile – regula general valabila. De fiecare data cand te multumeste felul în care arata camera, spune-i frumos, cu zambetul pe buze: „Observ ca ai facut ordine, îmi place foarte mult!”. Cand dezastrul atinge cote maxime, în loc sa abuze zi de tonul imperativ, pentru început foloseste doar sugestia: „Mi-a placut foarte mult cum arata camera ta dupa ce ai facut ordine ultima oara, dar acum numi place deloc cum arata!” Daca sugestia nu da roade, urmeaza rugamintea, care trebuie sa preceada comanda imperativa, pentru a mentine o relatie bazata pe respect: „Ai putea sa faci ordine, te rog?” Stiu, ai nevoie de foarte multa rabdare. Daca nu reactioneaza nici la rugaminte, poate are nevoie de un imbold, de o motivatie suplimentara, care sa propuna o recompensa: „Daca faci ordine repede, o sa ramana mai mult timp pentru...”. Beneficiul secundar se poate asocia cu o activitate placuta, care sa includa o iesire la film, la un spectacol sau o plimbare în parc, întalnirea cu prietenii etc.
Dezordinea, e buna si ea?
Caracteristica lumii în care traim este „legea entropiei”, care demonstreaza ca tot ce este organizat si planificat tinde catre dezordine si

împrastiere, în mod natural. Se pare ca ar fi o tendinta universala a tuturor lucrurilor. De aici rezulta cumva ca nu e nimic în neregula cu dezordinea? Desigur, exista si o parte buna. Dezordinea din universul copilului echivaleaza cu o amprenta personala asupra spatiului, în care îsi poate exterioriza liber propriile preferinte. Aproape invariabil, dupa joaca, ramane în urma o dezordine remarcabila. Cu adevarat valoroasa este placerea jocului, care, odata consumata, face sa dispara si interesul. Cand se plictisesc, cei mici lasa totul balta si trec imediat la ceva mai interesant. Aici poti interveni, ca un veritabil partener de joaca, dand jocului o finalitate constructiva, prin rearanjarea si pregatirea spatiului pentru urmatoarea activitate: „masinute le se retrag la garaj / papusile merg la culcare”. Tu ai puterea de a transforma orice experienta într-o lectie de viata. Se pare ca, punand lucrurile la locul lor, copiii îsi antreneaza simturile cu folos, ceea ce genereaza armonie si în plan mental. Astfel se creeaza premisele dezvoltarii.
Nu te grabi cu pedepsele
Pana la urma dezordinea nu reprezinta o infractiune. Ordinea este în primul rand necesara si fireasca, prin prisma utilitatii. Împotrivirea de a depune un efort în acest sens se manifesta deseori din comoditate, dar uneori copiii încearca sa transmita niste mesaje mascate. Daca stie ca te enerveaza dezordinea, poate a învatat ca asa obtine atentie. „Mami, baga-ma mai mult în seama...”. Te-ai gandit vreodata la asta? Pentru copii, pedeapsa e mai buna decat indiferenta, în toate cazurile.
Timp de cateva zile, încearca sa te prefaci ca nu observi dezordinea. E posibil sa obtii un rezultat mai bun asa, decat cu insistente. Pana la urma, orice metoda care nu da rezultate trebuie schimbata. În acest interval, dedica-i cat mai mult din timpul si atentia ta, neconditionat. Sunt sanse mari sa treaca la fapte de la primul îndemn, daca nu din proprie initiativa. Daca nici dupa zece zile nu se întampla „minunea”, e momentul sa iei decizia de a stabili niste reguli mai clare. Prima regula: nimeni nu mai face ordine în camera copilului, asa ca va trebui sa se descurce!
Ca sa nu existe confuzie, faceti o întelegere scrisa de tip „contract”, în termeni clari, care sa cuprinda drepturile si obligatiile. Pentru claritate, se practica alocarea unei zile din saptamana pentru curatenie, care sa fie valabila pentru întreaga casa. Asumarea acestei obligatii în mod echitabil aduce familiei motivatie si unitate. Desigur, se tolereaza si exceptiile, în anumite situatii. Cultivarea responsabilitatii pentru spatiul personal rezolva în mare parte problema ordinii. În niciun caz nu vei mai intra pentru a face ordine în camera copilului. Odata stabilit acest lucru, nu mai sunt potrivite insistentele si criticile referitoare la organizarea din camera copilului. Cel mult reaminteste-i din cand în cand ca are un angajament de îndeplinit si neglijenta va atrage dupa sine consecintele stabilite în prealabil, daca s-a convenit asupra unora.
Pentru evitarea exagerarilor, trebuie tinut cont de unele aspecte, care deseori scapa din vedere parintilor:
Camera copilului devine un spatiu al intimitatii, în care vei cere permisiunea înainte de a intra.
Camera copilului este teritoriul sau intim, unde e firesc sa se simta liber, indiferent de varsta. Daca îti respecti fiul sau fiica, cere-i permisiunea, înainte de a intra.
Chiar daca pare ilogic felul în care îsi aranjeaza lucrurile, trebuie sa-i respecti libertatea de a-si organiza spatiul personal dupa bunul plac.
Nu te astepta la perfectiune, dar lauda si apreciaza cu fiecare ocazie micile progrese pe care le face, din timp în timp. Oricat ar încerca si s-ar stradui, tot n-o sa faca ordine ca un adult, pentru ca este înca un copil.
Evita sa mai intervii cu mici retusuri la final, chiar daca ti se par necesare. Stiind ca mai lustruieste cineva dupa tine, te-ai mai stradui la fel?
Rabdarea si încurajarea sunt un sprijin de nadejde. Elimina reprosurile si etichetele sarcastice, judecatile care pot rani. Formuleaza aprecierile obiectiv, punand accent pe ceea ce îti place.
Comportamentul obsesiv-compulsiv îsi are deseori radacinile în copilarie, mai ales daca parintii aveau obiceiul sa-i certe pe copii cand nu-si faceau curat în camera sau erau mereu nemultumiti de rezultat. Ti-ar placea sa-ti impuna cineva alta ordine, numai pentru ca o crede mai buna decat a ta? Cei care ajung sa duca la extrem preocuparea pentru ordine au luat prea în serios îndemnul dat candva de a-si aranja lucrurile si au ajuns sa creada ca ordinea perfecta este una dintre calitati... Daca nu e cazul tau, actioneaza cu precautie, ca sa nu devina nici al copilului!
Ordinea si curatenia locuintei sunt conditii necesare unui trai decent si e bine sa faca parte din activitatile saptamanale. Efortul depus în slujba lor este mai usor de tolerat daca sunt facute cu placere si nu neaparat zilnic. Ca sa devina o experienta pozitiva sub toate aspectele, recompensati cumva rezultatul obtinut.
Cosuri cat mai multe
Daca vrei sa-l disciplinezi invatandu-l sa-si stranga jucariile, ofera-i cat mai multe spatii de depozitare, accesibile pentru inaltimea lui. Dintre acestea, cele mai comode si utile sunt cosurile si cutiile.
Atentie la modul de aboradare
Indiferent de varsta, placerea de a-si extinde teritoriul si de a împrastia lucrurile prin toata casa este absolut fireasca. Daca vrei sa impui o limita, explicatiile sunt utile, dar sa fie întelese. De la aceasta varsta, copiii pot accepta necesitatea ordinii, dar modul de abordare este decisiv.
„Cred ca ti s-a ratacit jucaria, hai, arata-i drumul pana la tine în camera...! Era sa ma împiedic si sa cad...” este eficient, în contrast cu „Daca ma mai împiedic de vreo jucarie prin casa, ti-o arunc / se confisca!” Ce vrei sa comunici? Ca lucrurile personale apartin spatiului personal. Nu e nevoie de ostilitate.
Ar starni suferinta. Amenintarile sunt eficiente, dar starnesc furie. Copiii care nu se simt îndeajuns de iubiti si de acceptati, ajung sa-si sfideze parintii. Obraznicia copiilor este hranita de ostilitatea parintilor. Orice pusti vrea sa-si multumeasca parintii, asa ca nu e nevoie de lupta. În loc sa impui reguli si sa ameninti, este suficient sa lauzi comportamentele pozitive: „Îmi place cum arata camera ta, ordonata si curata...”, este o afirmatie care contine lauda, respect, încurajare si recunoastere.
În plus, atunci cand faci referire la ceva ce tine de tine („îmi place”), copilul nu se simte etichetat si are ocazia sa-si formeze o atitudine proprie. Chiar si laudele pot avea efecte negative. „Bravo, esti un copil ordonat!” deja pune o eticheta. Daca atunci cand e dezastru îi vei spune „Esti tare dezordonat!”, copilul devine confuz, iar tu îti pierzi credibilitatea. Afirmatiile de tipul „Îmi place... / Nu îmi place...” ar trebui sa ia locul judecatilor, dintr-o multime de motive.